Capitolul IX

Era o simplă  zi de vară, orașul abia de mai suporta coloanele infinite de mașini care-i străbăteau arterele neîncăpătoare. Doar stația de troleibuze se bucura de umbra castanilor ce-și întindeau frunzele uscate de la arșița lunii lui cuptor. Te-ai apropiat de marginea trotuarului, în întimpinarea troleibuzul ce venea alene.

Scârțâind s-au deschis ușile bătrâne ale troleului și deodată au ridicat în sus un val de căldură și mirosul asfaltului, care se scufundă încet în smoala neagră. Mai mult seamănă a o mlaștină care înghite fără milă sandalele pietonilor. Doi pași, și deja erai în troleu, grăbit șoferul a închis ușile și a anunțat următoarea stație. Ca de obicei te-ai pus lingă fereastră și tăcut așteptai să vină taxatoare. Ai întors privirea… atât a fost să fie…

Păru-i dat drumul cu mici panglici împletite, îi era diademă. O rochiță fină verde cu mici romanițe, îi cuprindea corpul mlădios. Sandale albe îi îmbrățișau piciorul și gleznele, precum via cuprinde parul tată. Pielea-i catifelată îmbiba toată căldura și lumina soarelui ce se furișa prin ferestrele prăfuite ale troleului. Cât de aproape în acea zi era un înger de mine și cât de frumos era.

Deodată a dispărut prăpastia dintre ei, s-a pomenit la un pas de ea. Îi simțea respirația grăbită și privirea ochilor căprui ce-l ardeau în așteptarea primului cuvânt. Clipele au devenit ore în acel moment și nehotărârea lui era unica barieră dintre ei. O atingere de pielea-i catifelată a ruinat zidul și sentimentele au umplut tăcerea și pustiul ce-i înconjura.

Mii de vorbe au trecut prin privirile lor și s-au unit într-un tandem al pasiunii, în care ei erau centrul universului și nimic nu mai conta. Un sărut a fost ultimul ingredient acelui moment divin.

Brusc a oprit troleul în stația terminus și totul deodată a devenit pustiu, doar dulceața sărutului de pe buzele lui îi aduceau aminte de ea.

Capitolul IX: Te-am visat.

Capitolul VIII

Tăcută e streașina astăzi, s-au scurs legiunile ploii. N-a rămas nici o urmă după ele pe suprafața bătrânului acoperiș din ardezie, în afară de ultimii soldați, care au fost capturați de ger până la următoarea primăvară. Încet regatul iernii intră în stăpânire și totul din jur intră în lunga și dureroasa amorțire. Ultimele lacrimi ale toamnei, care ți-au îmbibat cu regrete sacoul, te-a făcut prizonierul acestei regine albe, care iubește fără milă.

 

Simți cum îți amorțesc degetele, apoi palmele, încet frigul se ridică tot mai sus, abia de-ți mai simți corpul. Săruturile pasionale ale reginei, sunt precum cuțitele unui măcelar, care ajung până la os și îți arată adevărata durere, care le face plăcere doar lor. Dar totuși este ceva, care încă e cald. Doar căldura inimii rămâne neatinsă de ghearele ascuțite, ce se intră tot mai adânc în pieptul tău, încercând s-o oprească. Atâta timp cât ești în locul cela mic, inima-i va bate și-l va ține în viață.

 

Făcut-ai un pas în urmă, asta a fost de ajuns. A căzut ultima baricadă, ultimul adăpost al dragostei. Bătaie după bătaie, încetinește inima ritmul său, bătaie după bătaie… abia de se mai aude ceva. Ochii și-au pierdut sclipirea. A pus stăpâna mâna și pe inima ta.

 

Capitolul VIII: Zero absolut

Capitolul VII

Îți aduci aminte pe când eram mici și numai începeau să cadă primii stropi de ploaie, căutam adăpost sub streșina casei. Mama zâmbind mereu ne spunea: “Nu vă fie teamă, nu sunteți din zahăr, n-o să vă topiți”. Dar acum, ai vrea ca totul să fie invers…

 

Au rămas doar ale lui urme în băltoacele nemărginite ale scuarului, dar și acestea au dispărut deodată cum ai pășit grăbit în scuar. Ai să găsești doar trandafirul, petalele căruia le-a purtat vântul, doar el îți aduce aminte de prezența cuiva, care s-a topit în clipele așteptărilor.

 

Un caleidoscop apare pe suprafața micilor lacuri, se întinde frumos dea lungul pașilor tăi, de parcă cineva a picurat câteva picături de benzină. Şi nu seamănă oare dragostea cu un curcubeu ? Doar că culorile sunt amestecate de flăcările pasiunii, ce-i arde pe cei ce iubesc din interior.

 

Cât e de frumoasă dragostea când moare, abia atunci îi poți vedea adevărata putere și culoare. Suntem ca niște cuburi de zahăr. Dispărem, dar dăm dulceață vieții. Ca un curcubeu, care dispare pe cerul senin după furtuna aprigă, dar în inimă ne rămâne frumusețea și perfecțiunea sa.

 

Capitolul VII: Zahăr sub ploaie

Capitolul VI

Astăzi bulevardul a rămas orfan, l-au abandonat până și cei mai fideli spectatori ai săi. Demult n-a fost mângâiat de atâtea lacrimi, doar cerul i-a rămas fidel și doar el îl iubește așa cum este el. Grăbit ai urcat stradă după stradă, numai semafoarele bătrâne ți-au fost obstacol.

 

Florăria așa a și rămas la locul ei. A obosit și ea deja, e plină de frunze și muguri ai arțarilor seculari, care-și pleacă tot mai tare crengile spre acoperișul ce adăpostește buchetele plin de viață. Mame, fiice, soții și surori, stau înghesuite în gheretele sale pline de aroma florilor ce-și așteaptă mâhnite viitorii fericiți.

 

Dintr-o săritură ai să treci peste pârâul de lângă trotuar și într-o suflare vei traversa bulevardul obosit de ambuteiajul acestei amiezi. În a treia gheretă din mijloc, prin geamul transpirat ai să observi doar o singură floare din toate. Un trandafir roșu-aprins precum e culoarea buzelor tale, cu tulpina subțire și dreaptă, la fel de mlădioasă precum îți e corpul firav. Fără ezitare ai să-l procuri și un buchet cât mai simplu îți va face doamna, din pelicula străvezie ca toți trecătorii să poate vedea frumusețea ta.

 

Două minute, atât timp ți-a luat ca să ajungi în scuarul din spatele florăriei. Pustiul e scuarul, numai tu stai în centrul lui și aștepți. Minut după minut, strop după strop, cade încet prima picătură de apă de pe genele tale, dar poate o fi lacrimă…? Tic-tac-tic-tac… Alene bate ceasul bătrân ultimele clipe ale așteptării și în scuar ești doar tu.

 

Cu capul plecat în jos vei pleca, în urmă-ți va rămâne ceasul, trandafirul, scuarul…

 

Capitolul VI: Scuarul

Capitolul V

Acum înțeleg de ce îți place atât de tare geamul din camera ta, cu pervazul ăla din lemn, lat și jos. Cu pernele și jucăriile tale de plus, cu inscripțiile și desenele de altă data… Pentru toți refugiul era dulapul vechi al bunicii, cu ușile lui roase și balamalele care mereu scoteau câte un scârțiit de la fiecare atingere, amintiri de odinioară… Refugiul tău mereu a fost acel geam, acel pervaz, acea priveliște, în care îți înecai toate durerile și amarul…

Pe mine nu mă poți minți, pentru că văd lumea cu ochii tăi. Acei ochi căprui în care ar încăpea o lume, în care culoarea este esența și viața adevărului. În nopțile pustii, când singurătatea pășește alene pe strada ta, când pragul scârțiie sub ai ei greutate palidă, tu deschizi geamul… Abia de ți se văd picioare de sub armura caldă, plapuma ce-ți înfășoară corpul firav. Grăbită pășești peste geam pe acoperișul plin de frunze, iată-ți refugiul dincolo pustietatea pereților… iată lumea ta adevărată, iată-ți portalul prin care evadezi atunci când totul e căzut la pământ.

Mirosul frunzelor ruginite, adierea blindă a vântului și plapuma caldă… nu există refugiu mai bun în aceste zile lipsite de sens și culoare. Şi totuși ceva îți lipsește și așteptările înspăimântă câteodată, dar gândul că plapuma e făcută pentru doi, este singura speranță ce dispare odată cu ceața dimineții.

Ai să urci înapoi pe pervazul singuratic și gândul că mai este cineva care-ți va umple pustiul din tine… va aprinde și va ține în viață căldura inimii tale.

Capitolul V: Dincolo de toate, tot mai aproape de tine.

Capitolul IV

 

Uitându-te noaptea la cer, te-ai gândit vreodată de unde vine acea lumină misterioasă? 

 

Astrofizicii spun că stelele nu sunt altceva decât niște corpuri cerești îndepărtate în spațiu și spun că lumina pe care o vedem noapte de noapte, vine la noi pe parcursul a sute și mii de ani lumină și că posibil acele stele demult au pierit, s-au transformat în praf cosmic. Oamenii simpli spun că atunci când cade o stea, se stinge din viață un om. În închipuirea lor, cerul este creatorul și demolatorul frumosului, începutul și sfârșitul cercului vieții.

 

Dar ce înseamnă pentru tine cerul și stelele? Ce semnificație îi dai tu în nopțile reci, când stai ghemuit sub plapumă  ? Când privirea îți este ațintită spre îndepărtatele lui coline ?

 

Noaptea destramă orice limite, dintre bine și rău, adevăr și minciună, real și imaginar. Nopțile sunt calea spre scăpare și cea mai scurtă cale de a rămâne singur, la îndemâna singurătății, retrăirilor și pietrelor  amare care îți apasă din nou sufletul, ce abia s-a ridicat din movila minciunilor și speranțelor deșarte. La sigur de cealaltă parte a cerului e o altă lume, în care frumosul duce lipsa la fel cum și aici, în care există jumătatea de suflet care-ți lipsește, dorul căreia îl crești în suflet fiecare noapte rece.

 

Acolo departe și în același moment atât de aproape, pe malul mării, în farul vechi și pustiu… în fiecare noapte, ținând subțioară cea mai prețioasă carte din viață, ridici o sută una scări pentru a aprinde lampa farului bătrân, să vezi în paginile roase acea privire care-ți lipsește… Ai să te contopești cu lumina farului și ai să pleci cu ea în lumea paralelă, la cel ce te așteaptă ghemuit în plapuma cafenie, sub cerul senin, în nopțile reci…

 

Capitolul IV: Podul dintre două lumi

Mă-nchin femeie-n faţa ta

Cu tine-ncepe viaţa, cu tine se termină,
De-a lungul vieţii merg, ţinându-te de mână.
Când cad, tu mă ridici, şi mă îndrumi spre bine,
De răni adânci mă vindeci, aşa cum n-o face nimeni.

Când n-aş veni şi ce n-aş face, mereu tu mă alini,
Cad lacrimi dulci, dar şi amare, din ochii tăi senini.
Fii mamă sau nevastă, fii soră sau soţie,
Femeie – îţi sărut mâna, şi mă închin doar ţie!

Capitolul III

Primul raft, al doilea raft … a și uitat unde a pus cea mai prețioasă carte din colecția sa. N-a rămas loc unde să nu fi căutat acea cartea cu coperta roasă, pe care au rămas până și urme de la palmele lui. Vârfurile paginilor nu mai sunt cele de odinioară, s-au făcut una cu degetele, care de nenumărate ori le-au mângâiat încet. Fiecare particulă de hârtie s-a înrădăcinat în amprentele lui roase, de la atâta răsfoit…

 

Canapeaua… unicul său refugiu, acolo visele prind viață. Se așază încet, pleacă capul pe pernă și… inima începe să-i bată atât de tare, de parcă ar fi ultima ei cadență. Neîncrezut bagă mâna sub pernă, milimetru după milimetru, iat-o…! Degetele deodată au simțit atingerea care le lipsea, au devenit una cu cartea, cât de plăcut…

 

Grăbit deschide cartea și începe s-o răsfoiască, pagină cu pagină, capitol după capitol, dar totul e în zadar… A dispărut poza ei, primul lucru pe care l-a primit de la ea și în care a fost pusă toată dragostea. Ultima data când a văzut poza, deja nu mai era cea de odinioară, sclipitoare și netedă, dar totuși dragostea din ea încă era în viață. Nici n-a mai apucat să caute poza, nu are sens, pentru că… Pe fiecare pagină, în fiecare rând, în fiecare literă și spațiu îi vedea chipul ei, a devenit una cu cartea și cu inima lui.

 

Capitolul III: Filele-ți păstrează poza

Capitolul II

Așa și stau pustii rafturile, nu s-a găsit nimeni cu care ai putea să le umpli… Lunga așteptare a schimbat complet închisoarea, nu mai sunt labirinturi, nu sunt ascunzișuri. Până și întunericul  a dispărut, doar lumină în celula amenajată doar cu rafturi prăfuite.

O fântână – așa arată celula acum. Pereți nu-s, doar rânduri necontenite de rafturi pustii. Ridici capul și vezi doar cerul înstelat și luna singuratică. Ai vrea să evadezi de aici spre luna și stelele care ți-au fost alături în momentele de singurătate. Dar cum să faci asta dacă n-ai ce aranja pe rafturi ? Dar trebuie oare să le umpli cu ceva ?

Emoții, retrăiri, nevoi, bine și rău, plăceri și dezamăgiri… raft după raft, o să umpli totul. Apoi în liniște și singurătate vei reciti tot, iată asta-i menirea adevărată a închisorii. O eternitate în singurătate, un chin sufletesc, acestea-s adevăratele cercuri ale iadului.

Ai să escaladezi rafturile pustii spre cerul albastru și primul gât de aer tras în pieptul unde-ți mai bate cu putere inima, va pune capăt suferințelor. Dar trecutul nu poate fi uitat atât de ușor. Vei da drumul în fântâna singurătății o funie, pe care vei coborî în celula uitării cu rafturile ei pustii, unde în grelele momente ai să te refugiezi. Un nou început, o nouă aventură și o nouă durere vei începe azi. O viață nouă, dar cu inima aceeași inimă veche.

Libertatea – asta va fi prima carte pe care o vei aranja pe raft, dar nu și ultima la care vei reveni de fiecare dată când te vei întemnița din nou…

Capitolul II: Prima escaladare, primul gât de aer, prima carte!

Capitolul I

Iarăși e dimineață, o nouă zi, la fel ca și precedentele, dar poate și nu… Ai impresia că ești într-o altă lume… demult timp n-ai mai văzut soarele, atâta lumină și căldură în cameră, de parcă îngerii s-au strecurat prin geam.

Lumina și căldura așa și te înconjoară, îți umple fiecare parte a corpului. Până și cele mai adânci și întunecoase părți ale sufletului. Ce poate fi mai plăcut. Mai ales după bătăliile pe care le duci în suflet, care s-a transformat într-o închisoare, cu mii de intrări și fără de nici o ieșire. Până și cele mai îngrozitoare strigăte au dispărut, e liniște-n suflet. N-a mai rămas nimic, rafturile s-au eliberat, pentru ale putea umple cu altceva nou sau pentru a putea lua de la început.

 

Capitolul I: Ia-o de la început!