Întuneric, ochii îmi sunt deschiși, dar oricum e întuneric. Doar mecanismul ceasornicului preistoric îmi este orientir în spațiul acesta imens, pustietatea căruia ascunde lucrurile ce mă înconjoară. Ciripitul năstrușnic al vrăbiilor și o atingere blândă a razelor soarelui pe obraz, un început optimist pentru încă o dimineață în eternitate. Sprijinindu-mă de speteaza scaunului de lângă pat, mă ridic încet și cobor picioarele pe podea, unde tăcut mă așteaptă ciupicii. De când am rămas orfan, niciodată nu-i găsesc din prima, mai mereu fac câteva ture pe podeaua rece. În fine i-am găsit, îmi pot continua aventura.
Câțiva ani în urmă, ochii îmi erau plin de culoare. Verzi precum primele frunze de vișin și înflăcărați precum prima dragoste, dar și-au pierdut luciul, au absorbit toată tristețea acestei lumi într-un moment. Doar scrum și mai mult nimic, a rămas în ochii mei, care încă visători se avântau spre cerul înstelat. Totul s-a întâmplat atât de brusc, încât n-am reușit să înțeleg nimic, totul s-a dus peste cap într-un moment. Am rămas orfan, peisajele și colorile acestora, lumea ce mă înconjura, mi-au întors spatele și de vină e focul de artificii de ziua orașului. Din acel moment, totul există în neștiință.
Dejunul, prânzul, cina și câte o mică plimbare între ele până la banca din stradă, iată în așa rutină s-a transformat existența mea, până când… Era vremea când înfloreau caișii, aroma lor puternică m-a îmbătat și banca pe care obișnuiam să stau s-a transformat într-un mic colțișor de rai. Când pierzi una, capeți alta, legea echilibrului acestei lumi. De la acel incident am realizat, că întunericul ce mă înconjoară, nu este altceva decât o pânză imensă dedicată simțului și imaginației, care au devenit mai sensibile.
Acea zi m-a schimbat definitiv, mirosul caisului ce creștea alături, picta funii albe, înșirate de-a lungul străzii care știam la sigur că este plină de automobile, stăteau precum turnurile de cârtiță. Pe neașteptate a apărut o fundiță roșie, printre miile de funii care țeseau propria mea lume. Totul a fost dat peste cap de ea, necunoscuta cu funii roșii împletite-n păr. A împrăștiat toate culorile curcubeului pe pânza neagră, care abia a început să arate adevărata mea stare sufletească.
Cât de dulce… ahhh… cât e de dulce mirosul de primăvară din părul ei, pe care vântul îl plimbă. Primele fire de iarbă, primii stropi de ploaie, prima brumă de pe petalele ghioceilor și primul murmur de izvor, ce bate de sub piatra crăpată, toate astea apar din senin, doar atunci când ea trece pe alături. Prospețimea și puritatea ei mă alungă departe, departe de toți și tot, unde suntem eu și ea, caisul și banca de sub el. Poveștile sunt pentru cei mici, dar asta nu înseamnă că în ele nu cred și cei mari, prin simplu fapt că au aflat că Moș Crăciun nu există și copiii nu sunt găsiți în varză. Povestea unui matur, este echilibrul sufletesc, când balanța este înclinată spre liniște și satisfacție, chiar dacă pe talerul celălalt sunt cele mai rele și momente din viață.
Demult a trecut de mine fata cu fundițe roșii împletite în păr, dar încă până acum îi simt prezența, încă mai este cu minte sentimentul și dulceața ei. Iată că a mai trecut o zi și iarăși mă întorc în sura-mi locuință, cu speranța că mâine va fi o nouă zi și o nouă întâlnire, cu primăvara ochilor mei, fata cu fundițe roșii în păr…
Capitolul XII: Parfum de femeie
Gândurile ne definesc 