Capitolul VII

Îți aduci aminte pe când eram mici și numai începeau să cadă primii stropi de ploaie, căutam adăpost sub streșina casei. Mama zâmbind mereu ne spunea: “Nu vă fie teamă, nu sunteți din zahăr, n-o să vă topiți”. Dar acum, ai vrea ca totul să fie invers…

 

Au rămas doar ale lui urme în băltoacele nemărginite ale scuarului, dar și acestea au dispărut deodată cum ai pășit grăbit în scuar. Ai să găsești doar trandafirul, petalele căruia le-a purtat vântul, doar el îți aduce aminte de prezența cuiva, care s-a topit în clipele așteptărilor.

 

Un caleidoscop apare pe suprafața micilor lacuri, se întinde frumos dea lungul pașilor tăi, de parcă cineva a picurat câteva picături de benzină. Şi nu seamănă oare dragostea cu un curcubeu ? Doar că culorile sunt amestecate de flăcările pasiunii, ce-i arde pe cei ce iubesc din interior.

 

Cât e de frumoasă dragostea când moare, abia atunci îi poți vedea adevărata putere și culoare. Suntem ca niște cuburi de zahăr. Dispărem, dar dăm dulceață vieții. Ca un curcubeu, care dispare pe cerul senin după furtuna aprigă, dar în inimă ne rămâne frumusețea și perfecțiunea sa.

 

Capitolul VII: Zahăr sub ploaie