Capitolul VII

Îți aduci aminte pe când eram mici și numai începeau să cadă primii stropi de ploaie, căutam adăpost sub streșina casei. Mama zâmbind mereu ne spunea: “Nu vă fie teamă, nu sunteți din zahăr, n-o să vă topiți”. Dar acum, ai vrea ca totul să fie invers…

 

Au rămas doar ale lui urme în băltoacele nemărginite ale scuarului, dar și acestea au dispărut deodată cum ai pășit grăbit în scuar. Ai să găsești doar trandafirul, petalele căruia le-a purtat vântul, doar el îți aduce aminte de prezența cuiva, care s-a topit în clipele așteptărilor.

 

Un caleidoscop apare pe suprafața micilor lacuri, se întinde frumos dea lungul pașilor tăi, de parcă cineva a picurat câteva picături de benzină. Şi nu seamănă oare dragostea cu un curcubeu ? Doar că culorile sunt amestecate de flăcările pasiunii, ce-i arde pe cei ce iubesc din interior.

 

Cât e de frumoasă dragostea când moare, abia atunci îi poți vedea adevărata putere și culoare. Suntem ca niște cuburi de zahăr. Dispărem, dar dăm dulceață vieții. Ca un curcubeu, care dispare pe cerul senin după furtuna aprigă, dar în inimă ne rămâne frumusețea și perfecțiunea sa.

 

Capitolul VII: Zahăr sub ploaie

Capitolul VI

Astăzi bulevardul a rămas orfan, l-au abandonat până și cei mai fideli spectatori ai săi. Demult n-a fost mângâiat de atâtea lacrimi, doar cerul i-a rămas fidel și doar el îl iubește așa cum este el. Grăbit ai urcat stradă după stradă, numai semafoarele bătrâne ți-au fost obstacol.

 

Florăria așa a și rămas la locul ei. A obosit și ea deja, e plină de frunze și muguri ai arțarilor seculari, care-și pleacă tot mai tare crengile spre acoperișul ce adăpostește buchetele plin de viață. Mame, fiice, soții și surori, stau înghesuite în gheretele sale pline de aroma florilor ce-și așteaptă mâhnite viitorii fericiți.

 

Dintr-o săritură ai să treci peste pârâul de lângă trotuar și într-o suflare vei traversa bulevardul obosit de ambuteiajul acestei amiezi. În a treia gheretă din mijloc, prin geamul transpirat ai să observi doar o singură floare din toate. Un trandafir roșu-aprins precum e culoarea buzelor tale, cu tulpina subțire și dreaptă, la fel de mlădioasă precum îți e corpul firav. Fără ezitare ai să-l procuri și un buchet cât mai simplu îți va face doamna, din pelicula străvezie ca toți trecătorii să poate vedea frumusețea ta.

 

Două minute, atât timp ți-a luat ca să ajungi în scuarul din spatele florăriei. Pustiul e scuarul, numai tu stai în centrul lui și aștepți. Minut după minut, strop după strop, cade încet prima picătură de apă de pe genele tale, dar poate o fi lacrimă…? Tic-tac-tic-tac… Alene bate ceasul bătrân ultimele clipe ale așteptării și în scuar ești doar tu.

 

Cu capul plecat în jos vei pleca, în urmă-ți va rămâne ceasul, trandafirul, scuarul…

 

Capitolul VI: Scuarul

Capitolul V

Acum înțeleg de ce îți place atât de tare geamul din camera ta, cu pervazul ăla din lemn, lat și jos. Cu pernele și jucăriile tale de plus, cu inscripțiile și desenele de altă data… Pentru toți refugiul era dulapul vechi al bunicii, cu ușile lui roase și balamalele care mereu scoteau câte un scârțiit de la fiecare atingere, amintiri de odinioară… Refugiul tău mereu a fost acel geam, acel pervaz, acea priveliște, în care îți înecai toate durerile și amarul…

Pe mine nu mă poți minți, pentru că văd lumea cu ochii tăi. Acei ochi căprui în care ar încăpea o lume, în care culoarea este esența și viața adevărului. În nopțile pustii, când singurătatea pășește alene pe strada ta, când pragul scârțiie sub ai ei greutate palidă, tu deschizi geamul… Abia de ți se văd picioare de sub armura caldă, plapuma ce-ți înfășoară corpul firav. Grăbită pășești peste geam pe acoperișul plin de frunze, iată-ți refugiul dincolo pustietatea pereților… iată lumea ta adevărată, iată-ți portalul prin care evadezi atunci când totul e căzut la pământ.

Mirosul frunzelor ruginite, adierea blindă a vântului și plapuma caldă… nu există refugiu mai bun în aceste zile lipsite de sens și culoare. Şi totuși ceva îți lipsește și așteptările înspăimântă câteodată, dar gândul că plapuma e făcută pentru doi, este singura speranță ce dispare odată cu ceața dimineții.

Ai să urci înapoi pe pervazul singuratic și gândul că mai este cineva care-ți va umple pustiul din tine… va aprinde și va ține în viață căldura inimii tale.

Capitolul V: Dincolo de toate, tot mai aproape de tine.

Capitolul IV

 

Uitându-te noaptea la cer, te-ai gândit vreodată de unde vine acea lumină misterioasă? 

 

Astrofizicii spun că stelele nu sunt altceva decât niște corpuri cerești îndepărtate în spațiu și spun că lumina pe care o vedem noapte de noapte, vine la noi pe parcursul a sute și mii de ani lumină și că posibil acele stele demult au pierit, s-au transformat în praf cosmic. Oamenii simpli spun că atunci când cade o stea, se stinge din viață un om. În închipuirea lor, cerul este creatorul și demolatorul frumosului, începutul și sfârșitul cercului vieții.

 

Dar ce înseamnă pentru tine cerul și stelele? Ce semnificație îi dai tu în nopțile reci, când stai ghemuit sub plapumă  ? Când privirea îți este ațintită spre îndepărtatele lui coline ?

 

Noaptea destramă orice limite, dintre bine și rău, adevăr și minciună, real și imaginar. Nopțile sunt calea spre scăpare și cea mai scurtă cale de a rămâne singur, la îndemâna singurătății, retrăirilor și pietrelor  amare care îți apasă din nou sufletul, ce abia s-a ridicat din movila minciunilor și speranțelor deșarte. La sigur de cealaltă parte a cerului e o altă lume, în care frumosul duce lipsa la fel cum și aici, în care există jumătatea de suflet care-ți lipsește, dorul căreia îl crești în suflet fiecare noapte rece.

 

Acolo departe și în același moment atât de aproape, pe malul mării, în farul vechi și pustiu… în fiecare noapte, ținând subțioară cea mai prețioasă carte din viață, ridici o sută una scări pentru a aprinde lampa farului bătrân, să vezi în paginile roase acea privire care-ți lipsește… Ai să te contopești cu lumina farului și ai să pleci cu ea în lumea paralelă, la cel ce te așteaptă ghemuit în plapuma cafenie, sub cerul senin, în nopțile reci…

 

Capitolul IV: Podul dintre două lumi